✅În contextul mai larg al luptelor care au avut loc în luna aprilie şi primele zile ale lunii mai 1944, mai bine cunoscute sub numele de Bătălia de la Târgu Frumos, un capăt al mişcării frontului s-a întins până la nord de Iaşi, zonă în care armata sovietică îşi propusese ocuparea căii ferate Tg. Frumos-Iaşi şi forţarea intrării în oraş. Cu pierderi importante de ambele părţi, liniile de apărare ale unităţilor româneşti de infanterie şi vânători de munte au fost împinse, dar nu au cedat şi nu au lăsat drum liber blindatelor şi infanteriei sovietice spre drumul naţional şi calea ferată de la Leţcani.
✅ Pentru a evita o situaţie periculoasă, se cerea împinsă linia sovietică măcar pe poziţiile anterioare, către Horleşti şi Zahorna. Trupele române ale Regimentului 4 Dorobanţi Argeş şi cel ale Vânătorilor de Munte erau deja afectate serios de atacul artileriei, aviaţiei, blindatelor şi infanteriei sovietice din 26 aprilie. În consecinţă, s-a impus sprijinul unităţilor de infanterie şi blindatelor germane ale Diviziei Panzergrenadier Grossd
eutchland. Sunt trupele care au avut un rol hotărâtor în respingerea înaintării armatei sovietice pe toată linia în timpul a ceea ce s-a numit Bătălia de la Târgu Frumos, din cursul lunii aprilie 1944.
✅ Dacă descrierea luptelor din 26 aprilie este posibilă pe baza Jurnalului de front al Regimentului 4 Dorobanţi Argeş, pentru intrarea în luptă a unităţilor germane avem la îndemână o altă sursă de primă mână, anume memoriile unui combatant german din prima linie.
✅ După o relativă acalmie în zilele de 27 şi 28 aprilie, în dimineaţa zilei de 29 aprilie tancurile, urmate de infanteria germană, au pornit spre nord-vest, dinspre Rediu şi Tăuteşti, către Horleşti şi Zahorna. Înaintarea a fost sprijinită de artileria română situată pe dealurile de la Breazu şi Rediu. Confruntarea s-a purtat şi în aer, între aviaţia germană şi cea sovietică. După ce iniţial soldaţii sovietici şi-au părăsit primele linii de apărare, o altă linie, mai bine întărită, se situa la marginea Pădurii Mârzeşti. Două mitraliere opresc orice încercare de înaintare a infanteriei germane, iar din pădure porneşte şi un puternic foc de mortiere, situaţia devenind critică pentru atacatorii germani.
Dar mai bine să-l lăsăm pe autorul memoriilor să descrie lupta de la Mârzeşti, redând integral pasajul, interesant şi valoros atât pentru intensitatea luptelor dar şi pentru trăirile pe care le are cel care povesteşte.
„Schijele sfârâie în jurul nostru cu viteză tot mai mare, iar Kluge scoate casca de la centură şi i-o întinde locotenentului. Acesta se uită o clipă la ea, apoi se întoarce spre noi:
– Doreşte cineva s-o pună? ne întreabă.
Warias şi cu mine schimbăm o privire şi scuturăm din cap (povestitorul şi acest Warias sunt doi dintre cei patru mitraliori ai companiei).
– Ei bine, e în ordine!
Ridică din umeri şi priveşte prin luneta de câmp ca să-l observe din nou pe inamic. Pentru el, chestiunea este tranşată, dar curierul stă tot lângă el şi pare nehotărât. Ştim că Kluge ar fi vrut să-i îndese locotenentului casca pe cap, mânat numai de grija pentru acesta. Îl idolatrizează şi este mai preocupat de siguranţa acestuia decât de a lui. Dar nu poate forţa lucrurile. Kluge şi cei mai mulţi dintre prietenii mei au fost mai deştepţi şi şi-au pus căştile chiar de când a început atacul, noi însă le-am lăsat în maşini, fiindcă am spus că ne este prea cald cu ele, acum regretăm acest lucru.
Încarc automat benzile una după alta în mitralieră şi trag în poziţiile inamicului. Apoi descopăr două poziţii de mitralieră ale inamicului la marginea pădurii, care au provocat deja mai multe victime în rândul soldaţilor de la plutoanele de puşcaşi din flancul nostru drept.
Cu o explozie asurzitoare, o încărcătură de mortiere aterizează chiar în faţa noastră. Schijele de oţel formează un vârtej şi se înfig în pământ. Una dintre ele loveşte carcasa de oţel a mitralierei şi locotenentul îşi retrage repede mâna. Sângele începe să-i curgă pe degete dintr-o rană de la încheietura mâinii. Sergentul Kluge, care văzuse din adăpostul lui ce se întâmplase, este înspăimântat şi strigă spre spate:
– Sanitar! Oberleutnant-ul a fost rănit!
Locotenentul şi-a scos deja batista şi o apasă pe rană. Mai mult uimit decât furios, îi strigă asistentului:
– Ai înnbunit, Kluge? Ce-ţi vine să chemi sanitarul în numele meu?!
Atunci Kluge strigă din nou:
– Nu e nevoie de sanitar, este numai o zgârietură la mână!
Aşteaptă apoi până când şeful se întoarce în adăpostul lui şi îi bandajează rana cu tifon şi un plasture de prim ajutor.
Mă instalez din nou în spatele mitralierei şi trag în fiecare cap de rus pe care îl văd. Şi atunci un alt mortier explodează în faţa noastră şi simt o durere în buza de sus. O schijă mică mi-a pătruns sub nas. Sângele curge peste buză şi ajunge în gură. Îl scuip afară şi îmi apăs batista pe el. Buza de sus şi nasul încep să mi se umfle.
– Du-te în spate la sanitar să te bandajeze. Warias poate să preia mitraliera, spune locotenentul îngrijorat.
– Arată mai rău decât este în realitate, şefule, scutur eu din cap. Nu este decât o mică schijă chiar sub nas.
Locotenentul îmi aruncă o privire scurtă apoi se întoarce şi priveşte câmpul de luptă prin binoclu. Am senzaţia că nici nu se aştepta la altceva de la mine. Mă consideră un om de nădejde, care nu se lasă impresionat de o rană mică. Probabil că ar fi dezamăgit dacă aş pleca acum spre spatele frontului, deşi pentru acest tip de rană aş avea dreptul. Dar şi eu sunt suficient de cinstit ca să recunosc că, dacă aş fi avut un alt şef, acum aş fi fost deja plecat să-l caut pe sanitar ca să mă bandajeze şi să scap astfel din foc. Se vede că nu mai am nervii chiar aşa de tari, după această lungă perioadă petrecută în linia întâi şi nu mai am inima să continui lupta, cu o rană dureroasă. Nu sunt laş – aşa cum am dovedit deja -, dar nici nu am încercat niciodată să fac pe eroul.
Dar se pare că tocmai asta fac, deoarece camarazii mei, văzându-mi faţa umflată, se întreabă de ce nu am plecat în spate. Locotenentul este cel care îmi insuflă putere, aşa că nu mă duc în spate, ci decid să rămân alături de el. Mă simt legat de comandantul nostru. După ce ai petrecut atâta timp pe front, aşa cum am făcut eu, nu mai lupţi pentru Fuhrer, Volk und Vaterland. Aceste idealuri s-au dus de mult. Şi nimeni nu mai vorbeşte despre naţional-socialism sau despre alte asemenea chestiuni politice. Din toate conversaţiile noastre reiese clar motivul pentru care luptăm: să rămânem în viaţă şi să îi ajutăm pe camarazii noştri din linia întâi a frontului să facă acelaşi lucru. Dar mai luptăm adesea şi pentru un şef, aşa cum este Oberleutnant-ul nostru, care, prin atitudinea lui exemplară, reuşeşte să insufle curaj chiar şi unor luptători frânţi de oboseală şi aproape indiferenţi.
Pentru ce luptă el? Ca ofiţer, în primul rând ca să-şi îndeplinească datoria de onoare. Dar după cum îl cunosc eu, principalul lui motiv este responsabilitatea pe care o are faţă de soldaţii lui şi, prin stilul lui de conducere şi prin exemplul personal pe front, să le atenueze parţial sentimentul că sunt doar carne de tun. Când vorbeşte despre unitatea lui, se referă la coeziunea şi la camaraderia companiei. Iar pentru mine şi pentru ceilalţi este ceva pentru care încă merită să lupţi, mai ales în absenţa oricăror idealuri. În tot timpul cât a fost cu noi, nu l-am auzit niciodată vorbind despre politică şi nici despre naţional-socialism. Am sentimentul că este cu mult mai presus de aceste lucruri şi că nu participă la război pentru nici un scop politic.
Revenind la luptă: Compania nu se poate clinti din loc nici un pas, din cauza focului intens al inamicului, astfel că locotenentul ia o decizie.
Examinează liziera pădurii din stânga noastră şi spune:
– Trebuie să ajungem în pădurea aceea, apoi putem să atacăm poziţiile din flanc ale inamicului.
Ar putea fi o misiune foarte dificilă, ne gândim, pentru că sunt numeroşi soldaţi sovietici în pădure.
Sergentul Kluge exprimă sentimentele tuturor:
– Nu ar trebui mai întâi să-l nimicească artileria noastră, Herr Oberleutnant?
– Pentru ce naiba? O să ne descurcăm şi fără asta, Kluge!
Spune trupelor Schadronstrupp şi Plutonului I să ne urmeze imediat ce am pornit.
Se întoarce apoi spre Fritz Hamann şi spre mine.
– Ne asiguraţi foc de acoperire cu amândouă mitralierele până ajungem în pădure. Apoi veniţi după noi şi aşteptaţi alte ordine.
– Am înţeles, Herr Oberleutnant!
Câteva minute mai târziu o ia la fugă în faţa oamenilor lui de-a lungul unei mici depresiuni, ascuns în tufişuri până la marginea pădurii. Îi asigurăm acoperire continuă cu ambele mitraliere. Când îi văd pe oamenii noştri venind spre ei, sovieticii sar afară din adăposturi şi o iau la fugă în grupuri spre tufişuri. Şeful ajunge la pădure, ceilalţi îl urmează şi dispar printre copaci.
– Fuga! După ei!
Apuc suportul mitralierei de picioarele din spate, iar Warias de cele din faţă. Alergăm aplecaţi spre liziera pădurii şi la câţiva metri în spatele nostru vin Fritz Hamann şi Klemm. Vorbind incoerent unul cu altul, ajungem la marginea pădurii unde ne tragem răsuflarea. Apoi focurile de mortiere se năpustesc spre noi şi explodează în vârful copacilor. Ivan ne copleşeşte cu foc încrucişat în pădure.
Grenadele grele explodează în vârful copacilor şi crengile rupte se prăbuşesc peste noi, lovind trunchiurile copacilor şi tufişurile de sub ei. Auzim ordinele locotenentului prin pădure şi focuri de mitralieră uşoară şi de pistoale-mitralieră. În iadul care mugeşte şi explodează, ne adăpostim în spatele unui trunchi de copac doborât de furtună şi aşteptăm noi ordine.
Din norul de pulbere neagră apare în faţa noastră o siluetă.
– Grupa mitralierelor grele? întreabă cineva.
– Aici! Ce este? răspund eu.
– Locotenentul vrea ca a doua mitralieră să se deplaseze cam 100 de metri la dreapta spre marginea pădurii, ca să ne asigure flancul. Prima mitralieră să vină după mine!
Fritz Hamannn este deja în picioare şi aleargă împreună cu Klemm prin tufişuri spre flancul drept. Ne împiedicăm de rădăcini şi crengile căzute şi fugim după curier. Deasupra noastră, salvele de mortiere urlă şi explodează în copaci. Warias tuşeşte şi înjură. Îi aud vocea, dar în vacarmul infernal nu se înţelege nici un cuvânt din ce spune. Se gândeşte probabil la fel ca şi mine că am da orice să avem căştile pe cap! Dar nu le avem! Sigurul gest pe care îl pot face este să-mi ţin capul aplecat între umeri şi să mă rog să nu mă nimerească vreo schijă, căci acum plouă cu ele în jurul nostru. Simt cum mi se face pielea de găină şi cum mi se ridică părul măciucă.
În sfârşit îi ajungem din urmă pe băieţii din plutoanele de puşcaşi. Au deja câţiva răniţi uşor; un sanitar îi bandajează sau îi trimite în spatele frontului.
– Unde e locotenentul? îl întreabă cărătorul de muniţie pe un Unteroffizier.
– Mai departe, în faţă!
Pornim grăbiţi printre copaci spre front. Dintr-odată locotenentul apare lângă noi.
– Mai repede, băieţi! spune. Trebuie să vă puneţi mitraliera pe poziţie la marginea pădurii!
Dispare apoi spre marginea pădurii peste trunchiurile de copaci şi peste crengile sfârtecate. Picioarele suportului mitralierei se agaţă mereu în tufişuri, ne împiedicăm şi cădem. Când ne apropiem de marginea pădurii, suntem întâmpinaţi de strigătele lui Kluge care lovesc ca un glonţ:
– Sanitar! Oberleutnant-ul e grav rănit!
Parcurgem în fugă cei câţiva paşi până la Kluge. Apoi îl vedem pe locotenent. Zace pe pământ cu ochii închişi şi faţa ca cenuşa. Alături de el sunt bastonul lui cu ornamente cioplite şi pistolul-mitralieră. Curierul lui, Kluge, stă pe vine lângă el şi îi aplică un bandaj compresiv pe rana de la cap, provocată de o schijă de mortier ricoşată din vârful unui copac. Kluge plânge ca un copil, lacrimile îi brăzdează chipul cu trăsături aspre. Warias şi cu mine suntem profund impresionaţi şi ne simţim gâtlejul uscat. Vin şi alţii lângă noi, cu chipuri pline de durere. Ne aşezăm cu toţii pe jos, privim fără o vorbă la comandantul de companie pe care îl credeam invulnerabil.Nu pot decât să-mi imaginez ce gândeşte fiecare, căci, în pofida furiei şi a tunetelor ce ne înconjoară, în acel moment suntem cu toţii complet muţi. Dacă ar fi venit brusc sfârşitul lumii, niciunul dintre noi nu s-ar fi clintit din loc. Ne relaxăm puţin de abia după ce sanitarul îl bandajează. Întrebarea îngrijorată care se poate citi pe feţele tuturor primeşte răspuns de la sanitar, care continuă să-i strângă bandajul.
– Locotenentul este încă în viaţă, spune el. Dar schija i-a pătruns în cap. Trebuie dus la staţia medicală principală cât mai repede ca să-l vadă un doctor.
Apoi arată spre casca pe care Kluge o purta ca de obicei la centură.
– Dacă ar fi purtat-o, poate că schija nu ar fi pătruns înăuntru.
În continuare, soldaţii îşi revin şi pornesc iarăşi la atac. Sunt ajutaţi curând de un raid al avioanelor Stuka şi se reuşeşte împingerea apărării sovietice câţiva kilometri spre Horleşti şi Zahorna. Exemplul dat de locotenent autorul memoriilor îl consideră un factor esenţial pentru acea victorie, dar tot povestitorul spune că a fost o victorie temporară, de fapt, fără rost, câştigată şi plătită cu pierderi grele, cu mulţi morţi şi răniţi.
Printre morţi s-a numărat şi locotenentul-major, comandantul companiei în care era mitralior şef Gunter K. Koschorrrek, cel care păstrând un jurnal, a redat cu lux de amănunte atacul la care a participat asupra liniilor sovietice, la Pădurea Mârzeşti, în dimineaţa zilei de 29 aprilie 1944.
✅ Cine era însă locotenentul care îi inspirase prin atitudine pe soldaţii din compania sa şi o făcuse mai mult decât orice propagandă sau doctrină, mai mult decât orice cuvinte mari despre sacrificiul suprem pentru „conducător, poporul german şi patria mamă”.
✅ Numele său era Moritz Notger zu Oettingen-Wallerstein. Aşadar, un membru al unei vechi familii princiare germane. Printz Moritz a murit la Iaşi la 3 mai 1944, după patru zile de la atacul asupra liniilor de apărare sovietice poziţionate la marginea Pădurii Mârzeşti, în urma căruia a fost grav rănit. Avea la data morţii sale 22 de an, fiind născut la 18 februarie 1922.
✅ Cunoscându-l mai bine, putem explica atitudinea pe care a avut-o în luptă, atât faţă de soldaţii pe care îi comanda, cât şi faţă de adversarii săi, fiindcă tot Gunter Koschorrek îşi amintea că locotenentul lor prefera mai curând să ia prizonieri dintre soldaţii ruşi, decât să-i ucidă în luptă. Mai mult, pe unii prizonieri îi surprindea, văzând că un ofiţer german le întinde tabachera pentru a-şi lua o ţigară, pe care le-o şi aprindea, contrazicând imaginea pe care o aveau despre brutalitatea germanilor faţă de prizonierii ruşi.
📌 Sigur, sunt gesturi care pot părea exagerate, teatrale, nefireşti, ca şi atacul prea impetuos, descris aici, precum şi atitudinea riscantă de a nu purta casca, ce i-ar fi putut poate salva viaţa. În cazul locotenentului Moritz Notger zu Oettingen-Wallerstein, în felul său de a lupta şi a se comporta faţă de soldaţii pe care îi comanda, sunt semne ale conştiinţei originii sale nobiliare, nu doar a avantajelor acelei situaţii, ci şi a obligaţiei de a îndruma şi a oferi protecţie. Aşa cum remarcase şi povestitorul, locotenentul pe care soldaţii ajunseseră să-l venereze, reuşise să-i facă să se simtă mai mult decât carne de tun, le dăduse sentimentul că cineva le poartă de grijă.
📌 Aşa s-au sfârşit multe vieţi, de o parte şi de alta, între care şi aceea a unui prinţ german, într-o zi cumplită de război, la Rediu, în primăvara anului 1944.
Sursa: Günter K. Koschorrek, Zăpada însângerată. Memoriile unui soldat german pe frontul de est, Bucureşti, Editura Corint, 2019, p. 272-279.
Comenteaza